Atacul
Clopoţelul a sunat scurt, iar în încăpere a intrat o doamnă scundă, plinuţă. In cameră aerul era cam închis şi nici nu era prea multă lumină. O tăcere deplină, greoaie şi prăfuită era aşternută peste mobilele vechi, peste perdele, peste duşumeaua lăcuită. Marina abia şi-a întors privirea şi a clătinat uşurel capul a Bună seara. Nu şi-a stins ţigara, dar tot calmul a dispărut şi în locul lui a intrat o teamă subţirică. A simţit nevoia să stingă ţigara dar nu a făcut-o. A fumat-o în cele din urmă, dar fără plăcere, iar după ce a stins-o în scrumiera murdară a început să îşi simtă stomacul cum i se face ghem. I s-a făcut cald dintr-o dată şi fumul din încăpere a început să o deranjeze. S-a ridicat uşurel de la birou şi a deschis mai mult fereastra, dar fără zgomot.
Se simţea obosită. A căscat, închizând ochii şi lăsându-şi uşurel capul pe spate. Umerii i-au trosnit uşor. Şi-a proptit capul în mâna stângă şi a mai căscat o dată, mai puternic.
- Aş vrea să o iau pe aceasta.
Marina a tresărit, aproape uitase că mai era cineva în magazin. Ca un roboţel a luat eticheta veiozei dantelate şi a bătut preţul în casă.
- Este o piesă foarte frumoasă, a spus doamna zâmbind.
Ai fi spus că are în jur de cincizeci de ani, avea ochi albaştri, cu sprâncene frumoase şi o gură mică şi suptă. Purta o pălărie tare stranie, cu pene de culoarea vişinei putrede, cu boruri largi şi ţepene, iar deasupra urechii drepte, cam cu o palmă mai sus, avea o pasăre mică, delicat lucrată, din pene negre şi gri.
În timp ce fata împacheta cu grija obiectul vechi, dintr-o altă era parcă, doamna şi-a mai rotit o dată ochii prin încăpere.
- E foarte frumos aici.
Becul stradal din dreptul ferestrei a început să pâlpâie, apoi s-a stins. Abia atunci au observat amândouă cât de târziu se făcuse de fapt.
- Ar trebui să plec, şi cred că şi dumneata ar trebui să te duci la culcare, a spus doamna. Pari obosită. Dar cred că am să mai vin aici. Cum te cheamă, domnişoară?
Marina nu şi-a ridicat ochii de pe pachet. Îl împacheta cu atâta grijă, că ai fi zis că era făcută din vată de zahăr. Apoi l-a înmânat doamnei cu grijă şi i-a zâmbit scurt apoi şi-a mutat privirea spre fereastra dincolo de care becul a mai pâlpâit de câteva ori, apoi s-a aprins.
- Ei, eu am să plec. Noapte bună, a mai spus doamna, uşor iritată. Marina nu i-a răspuns nici de această dată. Privea în continuare pe geam, deşi nu era nimic mai interesant afară decât înăuntru.
Exact în momentul în care se pregătea să plece, becul stradal s-a stins din nou, în acelaşi timp cu lumina din întreaga încăpere. Doamna s-a speriat un pic. – Ce se întâmplă? a îngăimat, dar în acelaşi moment a simţit ceva mic şi blănos furișându-se în întuneric pe lângă ea. A încercat să se îndrepte către ieşire. Fata nu îi răspundea nici acum, ceea ce îi dădea fiori. Apoi o mână a atins-o pe umăr şi atunci a început să ţipe.
- Lasă-mă te rog în pace, nu mă mai atinge, a spus ea tare. Dar o altă mâna s-a așezat pe celălalt umăr. De frică nu se mai putea mişca aşa că a început să ţipe aproape. –Ia-ţi mâinile de pe mine, ce vrei să-mi faci? Opreşte-te. Dar mâinile nu se opreau. Femeia a început să ţipe din ce în ce mai tare, şi să tremure, iar mâinile s-au ridicat uşor. A simţit o mână mică şi fierbinte pe mâna ei şi de asemenea cum era să leşine. Apoi a auzit veioza spărgându-se. Şi apoi nu a mai simţit nimic.
Într-un sfârșit lumina s-a aprins. In mijlocul camerei, făcută cioburi era veioza în stil art nouveau, cu dantelele ei acum transformate în forme dure, cu colţuri. Aproape, lângă ea, era fătuca aceea. Zâmbea. Şi-a ridicat mâna dreaptă arătând spre pasărea din pălărie, apoi şi-a dus mâna către inimă, zâmbind în continuare. Apoi, aproape râzând, şi-a atins ambele urechi şi buzele şi a început să-şi fluture arătătorul a nu.
Încă zdruncinată, doamna a început şi ea să râdă.
– Păi de ce n-ai spus aşa măi fată, mi-ai tras o sperietură soră cu moartea. Fata i-a întins o ceaşcă cu ceai parfumat, iar doamna a acceptat-o, râzând în continuare.
