la numărul şapte

— Ai observat cât de puţin se uită orăşenii la cer?

— Nu.

Am intrat în camera lui. Era fum. L-am privit în timp ce se juca jocul ăla idiot pe calculator.  I s-au stricat pe rând monitorul – nu-i mai trebuia, ştia cam pe unde vin toate – apoi mouse-ul – la ce-i bună tastatura? – nu se mai auzea nimic. Totul era în capul lui până când a devenit doar o combinaţie de numere. Se juca încontinuu, tastând combinaţiile până când s-a dus şi tastatura. Aşa că se juca cu numerele lui.

— Totul se reduce la numere, îmi spunea el extaziat.

— Rutina şi repetiţia sunt numere, ii spuneam eu dar el privea in alta parte.

Părul îi crescuse mult peste sprâncene, hainele se lipeau de el în timp ce cănile se înmulţeau alegoric pe birou, pe calorifer, peste tot. O turmă invincibilă de căni.

Mi-ar fi fost imposibil să o înving.

În blocul de vizavi eram eu. Mere şi portocale. Beam apă din pahare curate.

Mai ţii minte cum vedeam acelaşi pensionar pe bicicleta cu coş de sârmă ataşat în apropierea ghidonului, ridicându-şi şapca cu ciucure – amuzantă, de altfel. Şi zâmbind. Ştiam amândoi că e lăptarul.

— Nu mai sunt lăptari.

— A, nu?

Nu mai e straniu. La zece se aprind luminile. În fiecare zi. Apoi la unu şi ceva la etajul cinci se aprinde o veioză. La trei cineva mănâncă seminţe sub balconul meu. Se deschid uşile. Se trage apa la baie. Cineva îşi plimbă câinele pe la trei jumate. Pe stradă cineva fluieră dar nu-l văd. Pe la patru cineva în apartamentul de deasupra mea face pipi. La şase un televizor e dat tare în apartamentul de lângă. La opt îşi deschide computerul.