si am plecat

e frig, a nins azi. drumul a fost al dracului de lung, mi-au inghetat mainile si picioarele, abia le mai simt. muncesc mult. injur mult, fumez mult, ma incrunt mult. “de ce nu esti si tu mai vesel?” imi vine sa rad dar sunt prea trist ca sa imi pot ridica colturile buzelor. fata mea e o statuie.

ma uraste, ma iubeste, nici ea nu stie. cateodata ma oboseste pur si simplu. ma intreaba cate ceva, ceva tampit, de ce nu i-am facut si ei sandvisuri, de ce n-am intrebat-o daca e trista, ii raspund si pufneste in plans. nu imi pasa. spune ea. imi pasa. nu am timp de mai mult.

ma oboseste acum. sunt obosit, ea vorbeste de vreo douazeci de minute, de cand am venit, vorbeste serios, se vede dupa figura. rau mi-au mai inghetat mainile de nu mi s-au incalzit nici acuma. as bea o bere, cred, dar ma simt asa obosit. ah, da sa ma uit la ea, altfel se enerveaza. as vrea sa o ascult, dar nu pot. mi se pare atat de irelevant tot ce spune. uite, de exemplu acum, imi dau seama dupa fata ei ca e suparata. si e suparata pe mine. am facut eu ceva. sunt si convins ca are dreptate. in lumea ei am ranit-o. stiu, vad. asta e, imi vine sa injur.

o sa ma intrebe daca o ascult, sunt convins. ma doare capul. si spatele. la dracu. trebuie sa dorm.

“tu ma asculti?”

momentul. eram pregatit. la naiba.

sta pe scaun, merg langa ea sa o mangai sa uite. spune ceva, incerc sa o ascult si parca vorbeste de-andoaselea. nu inteleg ce spune dar vad in privirea ei ceva urat, de femeie usoara, un calm vulgar. nu stiu ce-mi vine si o plesnesc.

e despre mine.

nu inteleg, ce e. se ridica. foarte calma. am plesnit-o oare sau mi s-a parut? se ridica de parca i-as fi spus sa faca un ceai. raman privind in gol si incercand sa descifrez cuvintele. imi privesc mana, e inca putin amortita de frig.

cred ca am pocnit-o.